Opinie • ECCE HOMO!

Urmărind de câţiva ani – şi chiar foarte atent – fenomenul politic din România, campaniile electorale, alegerile, rezultatele lor, dar şi prestaţiile politicienilor români, încerc câteva concluzii care pot deveni subiect de comentarii sau, poate, de polemici pe care sunt gata să le întreţin cu bucurie. Asta, dacă va considera cineva necesar...

Un prim gând care se naşte în tărtăcuţă – privind apariţiile media şi discursurile politicienilor – este sentimentul micimii de simplu cetăţean aruncat în oceanul iluştrilor necunoscuţi care, în zadar, ar avea ceva de spus. Şi e perfect motivat acest sentiment câtă vreme, EI – politicienii români, afişează de fiecare dată o siguranţă de invidiat, indiferent de subiect, oră sau loc. Chiar şi minciunile pe care le rostesc cu o graţie elefantină au atâta persuasiune în ele, încât poţi să te consideri tâmpit notoriu, dacă, din întâmplare ai alte informaţii sau păreri despre subiectul în cauză.

M-am întrebat mereu, cum, indivizii – care în orice alt context social ar fi „nima-n potecă” – au succes în politică? Submediocrii agramaţi care expiră un tupeu grobian prin toţi porii, vicioşi până în măduvă, alţii care se ascund în spatele crucii şi al Sfintei Scripturi, fanfaroni de ocazie, escroci locali sau internaţionali, scursori comuniste care, în douzeci de ani şi-au schimbat doar culoarea petliţelor şi pe cea a epoleţilor, curve de lux, campioane la cea mai scurtă ascensiune – de sub birou, pe scaunul de la acelaşi birou – cărora acum li se zice „doamne”, derbedei desprinşi parcă din enciclopedia de arătări a Academiei Caţavencu, sau adormiţi cărora li se scurg urdorile, ASTA E – în cea mai mare parte – FAUNA POLITICĂ din România!

Printre ei, câţiva visători romantici, ceva abulici dependenţi de ciolan ca de heroină, tineri aspiranţi care duc tava, care culeg cu osârdie firmiturile care le mai scapă baştanilor şi pentru care mândria ţării înseamnă doar „speriatul banului public”, care NU FURĂ, nu pentru că îi arde în piept dragostea sau compasiunea pentru popor, ci, pentru că, ÎNCĂ, NU AU PÂRGHIILE NECESARE.

Şi o infimă parte de „pacifiştii” care s-au trezit în mijlocul unui război în care nu prea au de ales: ori se adaptează mizeriei, ori o mierlesc săraci şi demni.

De ce au toţi aceştia succes? De ce sunt acceptaţi, admiraţi, până la urmă votaţi şi investiţi cu puterea de a-şi duce mârlănia şi hoţia mai departe, pe spinarea aceluiaşi popor care jeleşte că-i sărac, că n-are, că se târie, un popor manipulat până la lacrimi de o media afaceristă care escaladează generalizat şi cu pasiune orice scânteie de conflict care ajunge rapid un incendiu de proporţii. Media, care nu ratează nici o ocazie de a amplifica sentimentul de hărmălaie generală, de spaţiu public contaminat excesiv de derapaje iraţionale, de puseuri febrile, toate pentru a atrage atenţia politicienilor asupra celei de-a patra puteri din stat şi asupra cuantumului cotizaţiei pe care politicienii trebuie să o achite mogulilor ca să dea frumos pe sticlă sau pe şpalt.

Nici nu e greu, într-un mediu atât de isterizat politic să pui presiune pe nişte indivizi care, oricum, asta vor, publicitate, apariţii, scandal, intoleranţă, într-un cuvânt, acelaşi lucru despre care spuneam mai sus: HĂRMĂLAIE! Asta vinde ziarele, emisiunile, chiar cu riscul de a deforma subiectele, de a le trata superfluu sau imaginar.

Cu toate astea, nu presa a dat tunuri în marile afaceri publice, nu presa e pe primul loc în topul înjurăturilor publice şi nu presa bagă mâna – direct – în buzunarul cetăţeanului onest. Sau, mă rog, cea mai mare parte a presei, n-a făcut toate astea...

Am văzut de curând un generic ciudat de emisiune la televizor: „De ce stârneşte Băsescu isterie?” Eu cred că Băsescu nu stârneşte nici-o isterie, aşa e el... Iar ideea de a împărţi societatea românească în PRO sau ANTI Băsescu e jalnică şi total neprofesionistă...

Este un tip de manipulare prin care să se accentueze ideea că numai Băsescu e pe pământul ăsta, că el e alfa şi omega şi că numai în jurul lui se poate învârti globul politicii româneşti?!? Sigur că, după sondaje, are în acest moment cel mai mare punctaj... Însă, e fair-play faţă de ceilalţi candidaţi? Poate că nici Geoană, nici Antonescu nu sunt la fel de vocali, la fel de „glumeţi” sau la fel de „populari”. Poate nu fac aceeaşi audienţă, n-au declaraţii „spumoase” şi nici caramboluri spectaculoase. Dar, repet, este corect? De ce nu o emisiune despre Vadim Tudor? Despre cine îl iubeşte sa nu pe Becali, şi, mai ales, de ce? Sau, fiecăruia, după cât şi cui cotizează?

S-a generalizat în media şi, mai ales în televiziuni, un spectacol al exoticului, al evenimentului subcultural, al circului ieftin, de bâlci, al mahalalei, maidanului şi uliţei. Iar, „popularii” din politică se complac în aceste subproducţii cu o plăcere orgasmică.

Este tragic că nimeni nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă în aceste momente că, dincolo de dispută, de circ,  este mult mai importantă România! Mai importantă ca niciodată, mai importantă decât orice campanie electorală trecută, prezentă şi viitoare... Mai importantă decât orice neandarthalian politic.

O Românie care are nevoie de raţiune, de inteligenţă, de forţă creatoare, de experienţă îmbinată cu tinereţe, dar, mai ales de cinste, de morală şi de bun simţ. Cine e Doamne, acela, să putem zice din toată inima: ECCE HOMO!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta